Mi-e tare greu uneori

Emma se ceartă cu Iris, o mușcă și apoi fuge când eu încep să le întreb ce s-a întâmplat.

Ea fuge plângând și eu mă duc după ea și îi spun că vreau doar să vorbim dar ea țipă la mine, mă respinge și dacă aș lăsa-o, m-ar și lovi.

Vrea să stea singură într-un colț și să plângă. Din experienţă, eu ştiu că, de fapt, ea vrea să rămân în apropierea ei şi să mă vadă, ca o asigurare că o iubesc în continuare. Dar dacă încerc să îi vorbesc sau să mă apropii de ea, mă respinge total o vreme.

Când eram mică și făceam o prostie (de cele mai multe ori fără legătură cu sora mea), eu nu eram luată în brațe, nu îmi spunea nimeni că încearcă să mă înțeleagă și mai eram trimisă și să mă gândesc la ce am făcut, deși eu mi-aș fi dorit ca măcar o dată să mi se spună în cuvinte că sunt iubită în continuare (așa cum și eram, de fapt), în ciuda năzbâtiei mele.

Așa că mi-e tare greu să o aud plângând singură într-un colț, mi-e cel mai greu mai ales când ea chiar e vinovata, mi-e greu să aștept să fie ea pregătită să vină în brațele mele și de-abia când îi simt mânuțele în jurul gâtului meu, inima mea cât un purice revine la dimensiunea și bătăile normale și chiar și atunci am dubii că sunt o mamă bună. Că doar ce fel de mamă bună poate sta să își audă copilul cum plânge, fără să alerge să îl aline?

Dar azi, înainte să scriu ce povestesc acum, am lăsat-o să plângă și am plecat mai departe de ea, gândindu-mă că asta e, sunt o mamă nașpa care nu reușește să o facă pe fiica ei să nu mai fugă când face o greșeală, care nu o poate face pe fetița ei să vină la ea în brațe să discute, care pur și simplu nu poate să fie o mamă care știe ce trebuie să facă.

Și cum stăteam eu așa, supărată pe mine, a apărut jumătatea mea mai bună care m-a întrebat doar ce mă deranjează, de fapt, când o văd pe Emma că se ascunde și plânge?

Și într-o suflare și pe negândite am spus că la mine nu venea nimeni să îmi spună că mă înțelege și că vrea să vorbim, că eu aș fi vrut să fiu ținută în brațe când eram în locul ei și că mi-e greu să accept că ea nu face ce mi-aş fi dorit eu să fac. Uaaaaaa!!! Și asta a fost adânc și greu!!!

Mi-e tare greu uneori, pentru că noi, părinții și bunicii de azi, nu știm cum e să fii acceptat chiar şi atunci când ai greşit, pentru nu am avut de la cine să învățăm. Mi-e greu mereu să mă abţin să îmi doresc pentru copiii mei ceea ce copilul din mine dorea la vârsta lor şi mi-e greu deseori să mă abţin să mă critic.

 

În copilăria noastră şi a părinţilor noştri, nimeni nu s-a gândit să înlocuiască vina şi ruşinea cu braţe deschise, susţinere şi încurajări. Aşa că atunci când rănile ni se deschid prin ceilalţi, noi am vrea să vindecăm totul atunci, pe loc şi în stilul nostru.

Emma seamănă tare cu mine, e oglinda mea cea mai autentică și cea mai clară, ajutorul meu cel mai de preț în călătoria mea de autodescoperire şi vindecare a copilului din mine. 

 

Emma mă ajută să înțeleg că, pentru ea, eu sunt mama de care ea are nevoie, nu pe care mi-aș fi dorit să o am eu când eram de vârsta ei.

Şi mi-e tare greu uneori să stau pe loc şi să trăiesc doar ce am eu de trăit, să privesc în faţă, să accept şi să integrez în fiinţa mea toate aspectele care mi se relevă de când sunt mama copiilor mei.