luni, 13 martie 2017

CE URÂT(Ă) EŞTI CÂND PLÂNGI!

Afară primăvara nu mai vine odată şi mie mi-e dor de Spania. De fapt, ne e dor amândurora şi chiar şi copiilor! Chiar şi lor, care au suferit de dorul bunicilor.

Hai, că a fost asa frumos când ne-am plimbat noi prin rezervaţia aia şi Emma a plâns o jumătate de oră în maşină pentru că şi-a amintit ea cum unul dintre bunici îi spunea "Supărăcioasa!" şi nu a încetet nici când ea l-a rugat mult să nu îi mai spună aşa. Aşa că a plâns copilul meu o jumătate de oră, liniştită şi liberă să işi scoată durerea în faţa cui i-o acceptă cu braţele deschise, fără pre-judecăţi. 

Aşa cum ar face orice copil de 5-6 ani în faţa oricărei persoane care nu ar încerca să îl oprească prin mijloace specific româneşti: "Nu mai plânge, că eşti mare/urât(a)/că te aud vecinii/că te faci de râs!" etc. 


Dar deocamdată suntem în România, e trecut de orele 22, ne-am pus la somn iar Emma nu vrea să doarmă, vrea să aleagă tot ea şi în seara asta povestea de noapte-bună. Dar Iris nu e de acord, aşa că citim propunerea ei azi. Emma începe să se agite, mă opresc, îi spun nu, îi pun limite, în ochii ei se adună tot mai mulţi nori. Se retrage într-un colţ al patului şi îmi spune să nu vin lângă ea, că vrea să stea singură acolo, să plângă.

 

S-a lăsat liniştea. Ea începe să scâncească şi apoi să plângă din ce în ce mai tare. Cunosc plânsul ăsta, e plânsul ei de detensionare şi de eliberare. Mă aşez încet lângă ea şi o pup pe umăr. Ea începe să plângă mai tare dar nu mă respinge. Pun o mână pe ea şi ea mă trage spre ea, într-o îmbrăţişare strânsă.


"Plângi, mami! Plângi cât ai nevoie. E groaznic să nu poţi plânge atunci când asta simţi să faci!"
"Da, dar la bunici nu pot plânge, pentru că bunica ta îmi spune să nu mai plâng, că sunt fetiţă mare. Mereu îmi spune aşa! Şi eu merg după maşina lui bunicu’ şi stau acolo ca să nu mă mai vadă ea şi încerc tare să mă abţin să nu plâng."
"Plângi, iubita mea! Stiu foarte bine cum e să ţi se spună să nu mai plângi." îi spun şi plâng şi eu lângă ea.

Iar ea plânge toţi norii ăia adunaţi şi pe care ochii mei ăştia orbi nu i-a văzut că erau acolo. Şi peste zece minute iar e senină fetiţa mea cu ochi de albăstrea, râde şi glumeşte şi e de acord să citim ce a propus Iris.

Să nu plângi, că eşti mare/ urât/rău, să nu alergi, să nu te caţeri, să nu răspunzi în faţa adulţilor, să nu iei note mici, să împarţi jucăria cu ceilalţi, să îţi spui părerea dar ea să coincidă cu ce vor adulţii, să scrii frumos, să desenezi în contur dar să nu pierzi vremea cu desenatul, că asta nu e meserie, să stai cuminte că dacă nu te ia Babau'/Omu cu sacu'/ Omu' Negru, că dacă nu jar mănânci/ mănânci bătaie/ţi-o iei/vezi tu (ce vezi tu, nu se ştie dar sigur de bine nu e, aşa că ai grijă!), nu mai plânge/ce te smiorcăi atât, plânsul nu te mai ajută la nimic, degeaba îți pare rău şi plângi, încetează că altfel îţi dau eu motive să plângi! etc. 


Am spicuit din folclorul educaţional românesc. 
Ai zice că, în zilele noastre, mai toţi părinţii le pot explica odraslelor că uite, bunicu’/bunica aşa a fost crescut(ă) iar părinţii lor şi nici ei nu ştiau de studiile conform cărora copiii elimină prin lacrimi hormoni de stress, cum ar fi cortizolul, aşa că e în regulă să plângem, aşa ne reglăm emoţiile.
În mod ideal, copiii noştri nu ar mai trebui să audă toate "îndemnurile" "parentingului" de dinainte de Revolutie, înşirate mai sus.
La fel de ideal ar fi ca părinţii noştri să aibă încredere în noi şi în calitatea noastră de adulţi, dacă tot ne-au promis că vor avea încredere în noi când vom creşte, când vom intra la facultate, când vom ieşi pe salariu, când vom avea şi noi copii, să vedem cum e. 

În realitate, continuăm cu negarea şi ignorarea, de parcă ar fi probe olimpice în concursul vieţii. Ne negăm, în continuare, cu mare artă, trăirile, sentimentele, emoţiile. Chiar şi atunci când ele ne sfâşie sufletul şi ni se revarsă prin ochi, de dorul celor plecaţi dintre noi. Nici atunci nu ştim de ce plângem. Plângem că aşa trebuie, că aşa ne vine. Dar plângem noi, copiii nu trebuie să plângă, ce ştiu ei, ei sunt mici, hoţi şi manipulatori.


"De ce plângi? Tu nu mai plânge, că eşti tânără, ai copii mici! Lasă că plâng eu, că sunt batrână!" mi-a spus bunica mea într-o zi, când m-a podidit plânsul în timp ce ne aminteam despre bunicul răposat, de care îmi este foarte dor.

Şi am plâns de dor de el. Şi am plâns pentru el, pentru ea, pentru clipele în care ei nu au putut plânge pentru că trebuiau să fie cuminţi/puternici/tari/femeie în toată firea/bărbat adevărat. Pentru străbunicii mei, care au trecut prin războaie şi pentru care probabil a fost greu să audă plânsul copilului, care trebuia să fie puternic, să nu îşi consume energia cu plânsul, să poată supravieţui. Pentru părinţii generaţiei noastre, pe care nu i-a ţinut nimeni în braţe niciodată, pe care nu i-a consolat nimeni, care s-au grăbit să ne lase la creşă/bunici/rude, ca să ajungă la lucru, să aibă ce pune seara pe masă şi să ne ofere, material, mai mult decât le-au oferit lor părinţii. 

Şi am plâns şi pentru mine, pentru fiecare dată când plânsul copiilor mei îmi sfâşie inima şi îmi vine să fac orice, să-i fac să nu mai plângă. Şi chiar am ajuns să fac orice: mă aşez lângă ei şi îi las să plângă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.